Începuturile

A fost odată ca niciodată un agent (special) de vânzări care îşi desfăşura activitatea în zona magazinelor de tip en-gros, formă de comerţ de mare succes în anii aceia, adică în anii ’90. Nu existau reţelele internaţionale de magazine de azi. Agentul nostru era un tânăr de 22 de ani, subţirel, cu mustăcioară, plin de energie şi foarte încrezător în puterile sale. După câteva încercări de a-şi găsi drumul, ca şi profesie, îşi găsise jobul acesta în vânzări, job care i se potrivea ca o mănuşă.

Compania care îl angajase era una dintre cele mai mari şi mai cunoscute din domeniu şi reprezenta pentru el o adevărată şcoală de vânzări, o altfel de şcoală decât cea clasică. A depus personal CV-ul într-un plic, la sediul companiei (he, he…de unde internet atunci?) şi a aşteptat cuminte să fie sunat. Telefonul (ăla fix, de acasă) a sunat într-o seară şi a fost invitat la un interviu câteva zile mai târziu, chiar de ziua lui, într-o zi toridă de iulie.

Îmbrăcat în nişte blugi cam ponosiţi, cu o cămaşă puţin şifonată şi încălţat cu pantofi cam purtaţi s-a prezentat la interviu. Emoţionat pentru că îşi dorea foarte tare jobul, a ajuns mai devreme cu o jumătate de oră la interviu. A răspuns la întrebări, a povestit detalii despre jobul său anterior şi a convins mai mult datorită determinării. Experienţa nu-l recomanda aproape deloc. Este foarte posibil ca acea licărire din ochi pe care o are un om foarte determinat să fi fost argumentul suprem.

Şi l-au angajat. Pentru el urma să înceapă o nouă etapă. I s-a dat încredere încă de la început primind una dintre cele mai grele zone pentru un reprezentant de vânzări, canalul en-gros. Înafară de faptul că avea de-a face cu cei mai şmecheri comercianţi, de naţionalităţi orientale care mai de care, într-o perioadă permisivă din punct de vedere legilaţie, omul nostru avea responsabilităţi foarte mari. În joc erau sume mari, deci şi riscuri pe măsură. Pe vremea aceea CEC-urile sau Ordinele de Plată erau păsări rare. Cash-ul, tată. Ăsta era de bază.

Traversa oraşul aproape în fiecare zi, schimbând trei-patru mijloace de transport să ajungă dintr-un centru en-gros în altul căci da, pe vremea aceea agenţii de vânzări nu aveau maşini de la companie, sau telefon mobil, sau laptop ca în zilele noastre. Şi târâia după el şi o geantă mare, care de obicei la finalul zilei era plină cu bani, încasările de peste zi, pe căldurile toride ale verii sau iarna prin nămeţi.

Aşa a început o carieră în vânzări pentru un tânăr care trebuia să se descurce şi să se întreţină singur, departe de liniştea şi căldura familiei. Fusese alegerea lui. Desigur că nu e o poveste spectaculoasă dar, poate v-aţi dat seama, e povestea mea. Tânărul acela curajos, cu mustăcioară sunt eu şi acestea sunt începuturile mele din punct de vedere job.

Lăsând la o parte diferenţele de vremuri, câţi dintre tinerii din ziua de azi mai au curajul să înceapă aşa?

La voi cum au fost aceste începuturi?