Aș vrea să te sun

Azi, 8 aprilie, ar fi împlinit 74 de ani. Nici nu era mult. Ar mai fi putut trăi câţiva ani buni.

Mă apăsa ceva când mă luam cu treaba şi uitam să îl sun poate şi o săptămână. Era ceva care nu pot să explic, o combinaţie de dor cu plăcerea de a vorbi cu el. Cum treceau câteva zile, parca ceva mă trăgea puternic de atenţie şi mă ducea cu gândul la el. Aşa că ne auzeam mai des decât vorbesc mulţi copii cu tatăl lor. Mă refer la copiii ăia mari care au şi ei copii la rândul lor.

Încă am acest sentiment…

Pe la 19 ani m-am grăbit sa plec de acasă, departe de el. De, aşa sunt copiii ăştia care abia au devenit majori, vor să fie independenţi, să stea pe picioarele lor, să guste din aventura vieţii. Cel puţin eu aşa am fost. Însă din acel moment am stat departe de el. Fizic.

Ne-am văzut destul de des, iar dacă eu am uitat să mai dau pe acasă, a avut el grijă să vină suficient de des cât să nu mă deranjeze, să nu mă streseze. La el, bunul simţ era la loc de cinste, chiar dacă era vorba de fii-su. Nu m-a deranjat niciodată, nu m-a stresat niciodată, evident, abia îl aşteptam să vină pe la noi dar o făceam pe inabordabilul sofisticat pentru că îl ştiam că e bine, e sănătos, deşi era departe, iar asta conta cel mai mult.

Aşa că azi, 8 aprilie, de ziua lui, am acelaşi impuls să îl sun, să îi spun La Mulţi Ani şi să vorbim câte în lună şi în stele şi să râd la poantele pe care le făcea. Indiferent de starea de spirit pe care o avea, nu uita niciodată să facă câte o poantă, de te scotea din cele mai negre stări prin care treceai.

Aş vrea să te sun, tată.