Mulțumește-i unui dascăl

Pentru Andreea nu cred că e foarte dificil să-şi amintească de un dascăl care i-a rămas în suflet, mulţumindu-i pentru aportul adus în educaţia sa. Sunt aproape anii de liceu sau de studenţie. Dar la mine amintirile astea sunt aşa de departe… Cu toate acestea o să încerc să scormonesc după nişte bunătăţi sufleteşti legate de unul dintre dascălii mei din liceu. Mulţumesc Andreea.

Pentru că liceul a însemnat o etapă a vieţii mele de care îmi aduc aminte cu mare plăcere, profesori, prieteni, distracţie, sport, muzică, ieşirea din adolescenţă şi tot ce decurge din asta :D, o să mă opresc la această perioadă amintindu-mi de „omul negru” pe care îl uram din tot sufletul la vremea aceea, profesorul meu de fizică din clasa a 9-a până în clasa a 11-a, Dl. Necula.

Dacă în clasa a 9-a şi a 10-a relaţia mea Necula a fost una bună, trecând destul de lejer prin materia celor doi ani de liceu, în clasa a 11-a l-am urât din toată fiinţa mea. Nu ştiu cum am ajuns să ducem un adevărat război. Sau cel puţin eu, aşa îl vedeam. Aveam tot timpul senzaţia că are ceva cu mine, că mă persecută, mă urmăreşte şi îmi dă la gioale pe unde mă prinde şi de câte ori are ocazia.

Probabil că totul a plecat de la faptul că m-a lăsat corijent la fizică în primul trimestru din clasa a 11-a. Pe fondul crizei specifice vârstei, adică 17-18 ani, care se materializa la subsemnatul prin „eu le ştiu pe toate”, plus atitudinea aia duşmănoasă a lui Necula care o rervărsa asupra-mi, au declanşat războiul Ciobanu-Necula.

Parcă îl aud şi acum: „Măi Ciobene (apelativ care mă scotea din sărite)…ia treci la tablă!” Cred că încă îl mai urăsc 😀 Ajunsesem să fiu subiect de băşcălie în clasă pe tema: „Ia să vedem, azi îl mai scoate la tablă pe Ciobanu?”…şi mă scotea, sări-i-ar ochii :). Ei, contrele astea au continuat ceva vreme până am realizat că dacă fac pipi în ventilator, mă stropesc…din cap până în picioare :). Ce urma? Păi urma să mă lase corijent şi în trimestrul doi şi tot aşa…şi unde ajungeam?

Bun, ce era de făcut în condiţiile în care bădăranul nu lăsa garda jos absolut deloc? S-o las eu. Şi am lăsat-o şi m-am pus cu burta pe carte. În fiecare zi îi zâmbeam frumos melteanului, îi răspundeam la fel de frumos şi pe un ton de ar fi îmblânzit şi cei mai înverşunaţi lei, iar relaţia mea cu el se încălzea de la o săptămână la alta. Normal, am trecut cu brio în următoarele trimestre. În ultimul an de liceu nu l-am mai avut profesor. Mă mutasem la altă clasă.

Cred că ceea ce am învăţat din războiul meu cu Necula a fost că din când în când avem nevoie de câte provocare pentru a reuşi, pentru a avea succes! Să vă doriţi să fiţi provocaţi! Este una dintre modalităţile de a face paşi uriaşi în propria dezvoltare.

Nu ştiu dacă mai trăieşte Mister Necula (acum, dacă tot mi-am readus aminte de el, o să mă interesez de soarta lui) dar dacă da, să-l ţină Dumnezeu sănătos că mi-a dat o lecţie importantă de viaţă. Voi aveţi dascăli cărora să le mulţumiţi pentru ceea ce sunteţi acum?