Ieri am am auzit că începând de azi, o să ningă şi o să viscolească fără oprire vreo 9 zile. Azi, la radio, cineva îndemna lumea să-şi facă provizii şi să iasă cât mai rar din casă pentru că este foarte posibil ca din cauza vremii să se instaureze codul portocaliu şi poate chiar cel roşu.

Cu astfel de prognoze, în care vor predomina temperaturile negative, m-am decis să-mi fac provizii de…ţuică şi vin. Fierte şi preparate corespunzător vor încălzi sufletul şi mintea Am constatat că ceaiul cald nu-şi mai face efectul pe gerul de afară.

După un consum responsabil de ţuică şi vin, prognoza va arăta cam în felul următor: va fi cald, pe alocuri chiar caniculă, vântul va bătea uşor, iar precipitaţiile vor lipsi cu desăvârşire…că doar nu beau bere . Un front artmosferic mai rece se va abate peste regiune dar nu-i nimic, îl combatem iar cu ţuică şi vin, ceea ce va duce la reinstaurarea unei temperaturi neobişnuit de ridicate pentru această perioadă a anului.

Să vă încălziţi bine!

Voi, v-aţi făcut provizii?

După cum spuneam în acest articol, e greu pentru majoritatea dintre noi să ne depăşim condiţia deşi dorinţa de schimbare nu a omorât încă pe nimeni. Cum ar fi să vrei să devii un om liber, independent din punct de vedere financiar? Cum ar fi să ieşi din “cursa şobolanului”, acea capcană pe care ne-o întind angajatorii, statul şi băncile?

Educaţia financiară nu o primim în şcoală, acolo unde suntem îndemnaţi să învăţăm bine, să luăm note mari, pentru a ne găsi o slujbă bună, să avem cu ce face un credit pentru o casă, casă pe care să o plătim o viaţă întreagă. Într-o lume în care e încurajat consumul şi nu economiile, educaţia financiară se deprinde, se învaţă practic şi – cel mai important –  se face iniţial la nivel mental. Foarte puţini dintre noi suntem pregătiţi pentru aşa ceva. E un proces dificil dar cu siguranţă merită parcurs.

Niciodată nu-i prea târziu să faci o schimbare! Eu am făcut-o la 37-38 de ani, iar ceea ce mă linişteşte acum este că pentru copiii mei nu va fi nevoie de o schimbare atât de mare. Ei vor creşte şi se vor educa altfel. Vor avea altă şansă.

“Nu-mi pot permite asta! ” versus  ”Cum aş putea face să-mi permit asta?” O afirmaţie versus o întrebare. Una te lasă de izbelişte, alta te obligă să gândeşti.

Şi? Soluţii avem? DA! Cu siguranţă sunt soluţii pentru cine îşi doreşte mai mult, deşi foarte des aud răspunsul “Aaaa…Nu-mi pot permite asta!” rostit sub diferite forme: “Nu am timp”, “Nu pot”, “Nu am cu ce”, “Nu am bani”, “Câştig puţin”, “Nu e pentru mine, nu mi se potriveşte” sau “Nu e momentul…poate peste câteva luni”. Si ţi-ai limitat toate orizonturile. Eşti la adăpost dar eşti foarte departe de a realiza ceva pentru tine.

Alternativa “Cum aş putea face să-mi permit asta?” e parcă altceva, nu? Arată ca o provocare. Unii se blochează la ce resurse trebuie să investească (de cele mai multe ori este vorba despre timp şi bani), iar alţii văd deja benefiicile şi îşi pun mintea la contribuţie să găsească o soluţie pentru a face rost de aceste resurse. It’s all about priorities! Always.

Primii preferă să rămână prizonierii propriului job sau propriului business, muncind din greu pe o nimica toată şi făcându-şi iluzii că au o slujbă sigură, iar ceilalţi nu capitulează şi îşi depăşesc condiţia.

Dovedeşte-ţi competenţa atât în contabilitate cât şi în investiţii (două dintre materiile foarte dificile care nu prea se predau în şcoli) şi riscă! Ei, da. Şi despre riscuri e vorba. Credeţi că cine a devenit independent din punct de vedere financiar (ca să nu folosesc termenul “s-a imbogăţit”), nu a riscat nimic? Unii au riscat totul. Oportunităţi sunt la tot pasul dar trebuie să vrei să le vezi. Trebuie să renunţi la ceva. Întotdeauna.

“A fi lefter e o situaţie temporară, a fi sărac e o situaţie veşnică” – Robert Kiyosaki – “Tată bogat, Tată sărac”

Joi seara mă întorceam cu maşina acasă de la un workshop. Era destul de târziu. Eram primul la semafor pe B-dul Iuliu Maniu şi aşteptam să se facă verde. Aud o sirenă specifică de pompieri şi în oglindă văd că se apropia o maşină de pompieri din aceea veche, de pe timpul lui bunicu’. Dac, Roman…nu ştiu ce marcă era dar ştiţi voi de care, că altele nu sunt.

Era încă roşu când maşina de pompieri a trecut pe lângă mine. Avea şi ceva girofar dar îl vedeai doar dacă te uitai foarte atent. Ori becul era prea slab, ori geamul de la girofar era mizerabil. Probabil că ambele…Cand s-a făcut verde, am plecat şi eu de pe loc. A 2-a, a 3-a, iar când am băgat a 4-a, pe la 50-55 km/h, depăşesc maşina de pompieri de parcă stătea pe loc.

Am ajuns la următorul semafor, tot roşu şi pompierii m-au prins din urmă. Maşina abia se târa. Faza s-a repetat şi cred că făceam asta până dimineaţă dacă aveam unde dar eu am făcut dreapta la un moment dat şi mi-am văzut de drum, utându-mă cu coada ochilui cum trăgea săracu şofer de camionul ăla. Cred că dacă o luau pompierii pe jos, ajungeau înaintea maşinii la incendiu.

Asta-i partea funny a lucrurilor. Din păcate e şi o parte tristă. Nu ştiu ce ardea dar presupun că până a ajuns maşina de pompieri la incendiu, a ars tot.  Să te ferească Dumnezeu să ai nevoie de pompieri, că până vin ei nu mai rămâne nimic în picioare. Sunt convins că sunt buni, profesionişti dar n-au cu ce!

În poliţie s-au schimbat nu ştiu câte ture de maşini, iar salvările – slavă cerului – sunt printre cele mai moderne. Ce se întâmplă cu maşinile de pompieri? Sunt vechi şi pentru un muzeu auto. Nu-mi dau seama cum de mai funcţionează după 166 de ani de folosinţă.

Întreb şi eu, mai mult retoric: de ce nu se schimbă autospecialele astea de pompieri?

Am discutat în dimineaţa asta cu un prieten de-al meu, care mi-a povestit câteva episoade din viaţa sa profesională. Mi-a spus, cu exemple, cât de greu îşi respectă oamenii cuvântul dat şi cât de neserioşi sunt chiar atunci când e vorba de un contract. Asta mi-a reamintit de episodul ăsta de la sfârşitul de an şi de promisiunea pe care mi-am făcut-o de pleca în termen de doi ani din România.

Exact, suntem specialişti în nerespectarea contractelor, mai ales când vine vorba de plată…termene de plată. Dacă pot să te ducă cu preşul, de ce să nu o facă? Şi când plătesc, în cele din urmă, o fac cu strângere de inimă şi cu dinţii încleştaţi a ciudă, de parcă i-aş fi furat, nu aş fi muncit. Probabil e o chestie tipic românească.

Ştiu, pe termen mediu-lung specimene din astea se vor duce pe apa Sâmbetei – deja criza ultimilor ani a mai cernut dintre ei – însă, cu siguranţă, vor mai trăi şi se vor hrăni în continuare din “disperarea” ta. De ce zic disperare? Pentru că e uşor să zici “stop, eu nu mai lucrez cu tine pentru că nu îmi plăteşti şi îmi strici tot cash-flow-ul” dar rişti pe undeva să închizi şi prăvălia şi atunci iar laşi un pic garda jos. Şi ei pe asta se bazează!

Din punctul meu de vedere, jocul ăsta de-a şoarecele cu pisica, se apropie de final. În câteva luni nu o să mai am nevoie de ei, iar şantajul va lua sfârşit. Am soluţia. Deja o aplic. Pentru ce atâta stres? Pentru ce? Dacă voi continua, voi fi prizonierul unui business şi mă voi învârti în acelaşi cerc vicios, ce pare a nu se mai rupe niciodată.

Am zis că voi pleca din România. Stiu când, ştiu unde şi ştiu şi cum o să realizez asta. Până acum doar m-am gândit la posibilitatea asta. Acum o şi declar. E prima oară.

Acest blog îl porneam acum doi ani cu o postare despre Ana care împlinea atunci 5 ani, prin intermediul căreia îi anunţam petrecerea. După doi ani am sărbătorit-o din nou, poate pentru ultima dată într-un loc de joacă de la McDonalds, că de…a crescut şi ea deşi pentru noi părinţii e o variantă de a-ţi sărbători copiluţii foarte comodă.

Au venit mulţi copii, prieteni mai vechi sau mai noi, colegi de la şcoală şi s-au distrat aproape două ore. Noi, ăştia mai mari ne-am întreţinut şi noi separat, nici nu i-am auzit pe cei mici. Am fost la ei doar să-i filmez puţin, iar pozele de mai jos le-au făcut cei de la McDonalds.

I-am împlinit un vis Anei. Tot anul şi-a dorit să-i serbăm ziua care, din anumite puncte de vedere, cade “nefericit” pe 1 ianuarie. Toţi copiii sunt în vacanţă, lumea e după Revelion, adică mai mult mahmură sau oricum obosită. Altfel, ea e o norocoasă. E greu să uiţi când e ziua ei

La Mulţi Ani, Ana!

Am scris fix acum o săptămână articolul ăsta despre cât de tare ne încăpăţânăm să facem ceea ce nu ne place. Pentru mulţi am părut rupt de realitate, cu capul în nori sau că bat câmpii cu graţie. Nu mă deranjează. Le respect părerea. Nu toată lumea poate ieşi din propria cutie şi nu toată lumea îşi poate depăşi condiţia.

E al dracului de greu să-ţi depăşeşti condiţia cum e la fel de greu să-ţi stabileşti un obiectiv (a se citi inclusiv “dorinţă”) şi să încerci să-l atingi.

Eu am scris articolul din inimă pentru că la rândul meu am ieşit din cutie şi mi-am dorit mai mult şi am ajuns să fac ceea ce-mi place. Am jucat şi eu în filmul ăsta, când mă dădeam lovit pe canapea şi când îmi doream numai să dorm dar am fost în stare să zic STOP!

Nu mă mai intoxic cu ştiri dubioase de la TV, prefer să citesc o carte sau să stau pe internet (aici măcar îmi selectez informaţia), nu citesc tabloide la fel de dubioase şi SUNT SURD (citiţi neapărat!) la stigătele celor din jur care îmi spun că: “Nu se poate! “.

Ba uite că se poate. Dragi cârcotaşi, vă spun eu că se poate! E suficient doar să vrei. Nu există o reţetă universal valabilă. În primul rând trebuie să vrei să ieşi din carapacea ta confortabilă, să-l dai jos din braţe pe “NU” (nu pot, nu vreau, nu am timp) şi să nu le mai vezi pe toate în nuanţe de negru şi gri.

Mi s-a spus că nu toţi au avut şansa mea. Ce şansă? Aici nu vorbim de şansă. Am muncit să realizez toate lucrurile pe care le-am realizat şi nu am primit nimic gratis. Şansa nu are nicio legătura. Sau dacă ar avea vreo legătură, oricum ar avea cu cei care fac şi îşi doresc ceva şi nu stau toată ziua să se plângă că strugurii îs acri.