Teme pentru acasă

„Ce-aţi avut de pregătit pentru azi? V-aţi făcut tema?” Aşa începeau orele de la şcoală odată şi la fel încep şi azi. Să se ştie de la bun început cine-i şeful şi care-i locul fiecăruia în peisaj.

Copilului meu nu îi plac temele pentru acasă. Nici mie nu prea mi-au plăcut. Dar nu e vorba despre mine. Încerc aici să găsesc nişte soluţii nu neapărat cum să o „conving” (cu ghilimele, da) pe Ana să îşi facă temele, ci – mai degrabă – să fac în aşa fel încât să îi dispară convingerea că temele sunt o povară. Temele şi le face însă ceva nu-i ok.

Nu faci temele pentru că TREBUIE, ci le faci pentru că VREI să le faci. Din păcate, elevii pleacă de la şcoală cu certitudinea că temele pentru acasă sunt obligatorii (chiar sunt obligatorii!) şi de aici se naşte o frustrare cât casa, care ţine tot anul şcolar, tot învăţământul primar şi nu ştiu unde se va opri…dacă se va opri. Nu am de unde şti, deocamdată sunt doar în clasa a 3-a.

Iar apoi vin acasă încărcaţi cu greutatea asta. Până la a simţi că temele le iau din timpul lor liber, au sentimentul ăla că e obligatoriu, iar dacă nu le fac, vor fi „penalizaţi” cumva: calificative sau note proaste, însemnări cu pixul roşu pe caiete, „scrisorele de amor” pentru părinţi şi – unde mai pui că – vor râde ceilalţi copii de ei.

Dascălii? Fac şi ei ce pot în condiţiile date, adică un dans între arhaica programă şcolară, chemarea de a fi dascăl care la unii dintre ei înseamnă implementarea unor idei proprii şi remunerarea aia de mai mare ruşinea (am în familie un exemplu, deci nu vorbesc din auzite).

Ştiu că mulţi vor spune: „Şi ce vrei, să nu le mai dea teme? Am avut şi noi teme şi n-a mai murit nimeni!” Da, aş vrea să nu le mai dea teme! Aş vrea să li se pună mai bine în valoare propriile abilităţi. Aş vrea să-i întrebe şi pe ei cineva ce pasiuni au, ce înclinaţii au şi să le speculeze cumva. Măcar pe două direcţii, aşa din avion: uman şi real. Nu ca acum, din toate şi mult pentru un elev multilateral dezvoltat (remember the time).

Cam ce soluţii ar fi pentru copiii noştri? Ceva practic, aplicabil. Nu idealisme sau resemnări gen „ăsta-i sistemul şi nu avem ce face”.

Ana mai are un an şi va trece la gimnaziu. Care ar putea fi continuarea pentru ea? Aceeaşi şcoală? Alt tip de şcoală? Care? Pe acelaşi sistem vor urma şi mai multe teme, şi mai multe frustrări. Care ar trebui să fie abordarea cea mai bună?

În cele din urmă, ca părinte, ar trebui să nu iau prea în serios sitemul ăsta şcolar, cu mai multe rele decât bune şi să încerc să le transmit asta şi copiilor mei? Probabil. E un rău necesar însă tiparul vechi cu „uite, şcoala mie mi-a prins bine că am făcut asta şi asta…” nu ţine. Trăim alte vremuri.

Voi cum faceţi? Voi, părinţii.

Ți-a plăcut acest articol? Abonează-te prin e-mail la postările mele de pe acest blog!

Comments (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *