Jucător sau spectator?

Recunosc că am fost spectator în viaţa mea mult timp şi nu am putut influenţa traiectoria propriei vieţi. De fapt, puteam dar nu am făcut-o. Am preferat să lâncezesc într-un suc anost, fără pulpă şi fără gust, căutând justificări în altă parte, la alţii şi nu la mine. Rezultatul: o veşnică nemulţumire de sine, o continuă invalidare a propriei persoane.

Niciodată nu aveam destul, niciodată nu eram mulţumit de ce făceam şi mă uitam cu jind la succesul altora sau la ce credeam eu că înseamnă succesul la alţii. Era o luptă interioară care mă măcina şi îmi lua din putere.

Şi e al dracului de greu măcar să îţi dai seama că buba e la tine, nu la alţii, că eşti, de fapt, un spectator care nu poate influenţa rezultatul final, şi nu un jucător în mâna căruia stă deznodământul partidei, al jocului pe care, de data asta, chiar îl joci. Da, e foarte greu.

Odată ce ai realizat că ai fost doar un spectator cu pretenţii de jucător, realizezi că ai pierdut o grămadă de timp, iar în plus realizezi că totul e posibil şi că îţi poţi desena singur propria traiectorie şi că butoanele sunt la tine.

Vi se pare cunoscut?

Da, ştiu, e greu să admiţi că eşti un doar spectator cu abonament la tribuna I. Însă nu e nimic greşit, nu e nimic de condamnat. Nu înseamnă nimic. Oricând poţi schimba asta. Niciodată nu e prea tâtziu. Nu contează cât de mult ai stat în întuneric într-o cameră, atâta timp cât ai găsit întrerupătorul, iar acum e lumină şi vezi cu claritate toate lucrurile din jurul tău, lucruri care erau şi înainte acolo, doar că tu nu le vedeai.

Ți-a plăcut acest articol? Abonează-te prin e-mail la postările mele de pe acest blog!

Comments (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *