Am discutat în dimineaţa asta cu un prieten de-al meu, care mi-a povestit câteva episoade din viaţa sa profesională. Mi-a spus, cu exemple, cât de greu îşi respectă oamenii cuvântul dat şi cât de neserioşi sunt chiar atunci când e vorba de un contract. Asta mi-a reamintit de episodul ăsta de la sfârşitul de an şi de promisiunea pe care mi-am făcut-o de pleca în termen de doi ani din România.

Exact, suntem specialişti în nerespectarea contractelor, mai ales când vine vorba de plată…termene de plată. Dacă pot să te ducă cu preşul, de ce să nu o facă? Şi când plătesc, în cele din urmă, o fac cu strângere de inimă şi cu dinţii încleştaţi a ciudă, de parcă i-aş fi furat, nu aş fi muncit. Probabil e o chestie tipic românească.

Ştiu, pe termen mediu-lung specimene din astea se vor duce pe apa Sâmbetei – deja criza ultimilor ani a mai cernut dintre ei – însă, cu siguranţă, vor mai trăi şi se vor hrăni în continuare din “disperarea” ta. De ce zic disperare? Pentru că e uşor să zici “stop, eu nu mai lucrez cu tine pentru că nu îmi plăteşti şi îmi strici tot cash-flow-ul” dar rişti pe undeva să închizi şi prăvălia şi atunci iar laşi un pic garda jos. Şi ei pe asta se bazează!

Din punctul meu de vedere, jocul ăsta de-a şoarecele cu pisica, se apropie de final. În câteva luni nu o să mai am nevoie de ei, iar şantajul va lua sfârşit. Am soluţia. Deja o aplic. Pentru ce atâta stres? Pentru ce? Dacă voi continua, voi fi prizonierul unui business şi mă voi învârti în acelaşi cerc vicios, ce pare a nu se mai rupe niciodată.

Am zis că voi pleca din România. Stiu când, ştiu unde şi ştiu şi cum o să realizez asta. Până acum doar m-am gândit la posibilitatea asta. Acum o şi declar. E prima oară.