Mulțumește-i unui dascăl

Pentru Andreea nu cred că e foarte dificil să-şi amintească de un dascăl care i-a rămas în suflet, mulţumindu-i pentru aportul adus în educaţia sa. Sunt aproape anii de liceu sau de studenţie. Dar la mine amintirile astea sunt aşa de departe… Cu toate acestea o să încerc să scormonesc după nişte bunătăţi sufleteşti legate de unul dintre dascălii mei din liceu. Mulţumesc Andreea.

Pentru că liceul a însemnat o etapă a vieţii mele de care îmi aduc aminte cu mare plăcere, profesori, prieteni, distracţie, sport, muzică, ieşirea din adolescenţă şi tot ce decurge din asta :D, o să mă opresc la această perioadă amintindu-mi de „omul negru” pe care îl uram din tot sufletul la vremea aceea, profesorul meu de fizică din clasa a 9-a până în clasa a 11-a, Dl. Necula.

Dacă în clasa a 9-a şi a 10-a relaţia mea Necula a fost una bună, trecând destul de lejer prin materia celor doi ani de liceu, în clasa a 11-a l-am urât din toată fiinţa mea. Nu ştiu cum am ajuns să ducem un adevărat război. Sau cel puţin eu, aşa îl vedeam. Aveam tot timpul senzaţia că are ceva cu mine, că mă persecută, mă urmăreşte şi îmi dă la gioale pe unde mă prinde şi de câte ori are ocazia.

Probabil că totul a plecat de la faptul că m-a lăsat corijent la fizică în primul trimestru din clasa a 11-a. Pe fondul crizei specifice vârstei, adică 17-18 ani, care se materializa la subsemnatul prin „eu le ştiu pe toate”, plus atitudinea aia duşmănoasă a lui Necula care o rervărsa asupra-mi, au declanşat războiul Ciobanu-Necula.

Parcă îl aud şi acum: „Măi Ciobene (apelativ care mă scotea din sărite)…ia treci la tablă!” Cred că încă îl mai urăsc 😀 Ajunsesem să fiu subiect de băşcălie în clasă pe tema: „Ia să vedem, azi îl mai scoate la tablă pe Ciobanu?”…şi mă scotea, sări-i-ar ochii :). Ei, contrele astea au continuat ceva vreme până am realizat că dacă fac pipi în ventilator, mă stropesc…din cap până în picioare :). Ce urma? Păi urma să mă lase corijent şi în trimestrul doi şi tot aşa…şi unde ajungeam?

Bun, ce era de făcut în condiţiile în care bădăranul nu lăsa garda jos absolut deloc? S-o las eu. Şi am lăsat-o şi m-am pus cu burta pe carte. În fiecare zi îi zâmbeam frumos melteanului, îi răspundeam la fel de frumos şi pe un ton de ar fi îmblânzit şi cei mai înverşunaţi lei, iar relaţia mea cu el se încălzea de la o săptămână la alta. Normal, am trecut cu brio în următoarele trimestre. În ultimul an de liceu nu l-am mai avut profesor. Mă mutasem la altă clasă.

Cred că ceea ce am învăţat din războiul meu cu Necula a fost că din când în când avem nevoie de câte provocare pentru a reuşi, pentru a avea succes! Să vă doriţi să fiţi provocaţi! Este una dintre modalităţile de a face paşi uriaşi în propria dezvoltare.

Nu ştiu dacă mai trăieşte Mister Necula (acum, dacă tot mi-am readus aminte de el, o să mă interesez de soarta lui) dar dacă da, să-l ţină Dumnezeu sănătos că mi-a dat o lecţie importantă de viaţă. Voi aveţi dascăli cărora să le mulţumiţi pentru ceea ce sunteţi acum?

Ți-a plăcut acest articol? Abonează-te prin e-mail la postările mele de pe acest blog!

Comments (5)
  • Pe masura ce citeam imi aminteam de „dascalii” aia care chiar credeau ca iti fac un bine. Din pacate, trebuie sa te contrazic, nu intodeauna metodele lor tampite iti fac un bine. Nu numesc provocare o astfel de experienta si cred mai curand in provocarile pe care la varsta aia ti le „oferi” singur. Si le doresc copiilor mei , dar si fetelor tale, sa nu traverseze niciodata o asemenea experienta. Vreau sa le spun ca pe lumea asta chiar sunt adevarati dascali, dar nu seamana deloc cu cel descris de tine!

    • Dacă îmi amintesc atât de multe de acest dascăl, îți dai seama ca a fost o excepție, ca apariție, comportament si metodologie. Oare de ce nu mi-am amintit de alții, mai normali la cap decât Necula? Nici nu le mai stiu numele la toți 🙂
      Am declarat ca încă îl urasc pentru ca m-a traumatizat la vremea aia dar totuși am tras niște invataminte. Am extras ce era bun din experiența aceea.
      Nu-mi doresc dascali precum Necula pentru fetele mele si nici nu cred ca mai sunt.

  • Ba mai sunt, desi ai fi crede ca mentalitatea lor tine doar de sistemul comunist de invatamant. Pentru a fi profesor trebuie sa iti iubesti elevii: asta este conditia esentiala, apoi celelalte vin de la sine. Vei fi un profesor bun pentur ca vei face totul din dragoste fata de cel din fata ta. Pe de alta parte sigur se zice ca memoria sterge lucurile lrele; ei, uite ca nu intotdeauna. E doar meritul tau ca ai stiut sa depasesti o situatie care putea sa te marcheze definitiv. Doar!

    • M-a marcat cu toate ca nu agreez socuri de genul asta sau critica, in general.

  • ps oricum surprinzator articol pentru titlul sub care e scris 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *