Aşa a declarat Pawel Musial, CEO PROFI România, la inaugurarea primului magazin din lume construit în întregime din gheaţă. Am încercat să traduc propoziţia asta dar m-am lăsat păgubaş. NU are echivalent în limba română, deşi el vorbea la propriu.

Mi s-a părut o exprimare mai mult decât fericită, în contextul magazinului din gheaţă, unde cumpărătorii nu prea au cum să zăbovească prea mult la cumpărături, temperatura ce trebuie susţinută în interior pentru ca gheaţa să se păstreze, fiind de -5 grade Celsius. Probabil că dacă te duci la shopping la magazinul PROFI din gheaţă, trebuie să vii cu o listă de cumpărături precisă, să arunci repede în coş ce e pe listă şi săte grăbeşti către singura casă de marcat a magazinului.

Până şi rafturile pe care stau produsele sunt în întregime din gheaţă, iar fixarea etichetelor de preţ, direct pe gheaţă, a fost o adevărată provocare.

În rest, îmbulzeală mare la deschiderea magazinului neobişnuit din centrul capitalei, iar organizarorii au fost, evident, surprişi de interesul ridicat pentru o premieră mondială. Noi să fim sănătoşi!

Poze şi alte detalii de la deschidere le găsiţi aici.

Ia uite cine m-a vizitat ieri la birou. Un mic shaolin mi-a adus noua sticlă de Bucovina. Am încercat să îl fac să vorbească, l-am întrebat dacă e plătit cu ora, să mai stăm şi noi la poveşti…nimic. Potrivit codului shaolin nu avea voie să vorbească. Am reuşit doar să-i fac o poză, după care a dispărut până să apuc eu să văd poza pe telefon.

A, am uitat să vă mai spun că mi-a lăsat şi mie un costum de shaolin. N-am avut încă vreme să-l imbrac. Data viitoare.

Nenea. Aşa îi spuneau lui tata fraţii şi surorile lui pentru că era cel mai mare dintre ei. Era o formă de respect. Şi era respectat. De toţi.

Avea el o tonalitate a vocii care impunea respect, fără să fie nevoit să ţipe vreodată. Decât să mă certe tata, mai bine intram în pământ, că de bătaie…nu îmi amintesc să îmi fi tras măcar o palmă, vreodată.

Scrisul lui…era cel mai frumos scris din câte am văzut. Şi a scris mult la viaţa lui. Aşa erau vremurile. Azi scriem mai mult la computer. Probabil că, printre multe alte lucruri pe care le-am moştenit de la el, scrisul îngrijit, caligrafic este unul dintre ele. Nici nu avea cum să fie altfel, pentru mine tot ce ieşea din mâna lui era deosebit.

Strănut şi nu mă mai opresc.

La fel ca el. Când încep să strănut, dau drumul la o cascadă de strănuturi de nu se mai poate înţelege nimeni cu mine. Printre strănuturi, la un moment dat, tata spunea: “mai am 15 strănuturi şi termin! ” Folosesc şi eu gluma asta cu fetele mele. Fetele mă mai întreabă din când în când de el, de bicu. Mi-aş fi dorit să îl prindă mai mult decât l-au prins.

Ritualul seminţelor prăjite sau a floricelelor (popcorn).

Nimeni nu făcea seminţe prăjite la cuptor mai bune ca el. Nimeni. Avea el o tehnică aparte şi un timer interior pentru că le făcea numai bune, potrivite. Apoi ne făcea la fiecare căte un cornet perfect din hârtie (ziare…pe vremea aia erau multe ziare în casa noastră) pentru coji şi ne băgam la un film, mai ales în week-end. Mâncam până mi se umfla limba. Din când în când ne făcea şi floricele la ceaun. Lua un carton, îl găurea şi cu un făcăleţ amesteca. Ce microunde?

Murături

Doamne, ce murături făcea. Avea reţeta lui specială. În ultimii mulţi ani, după ce mi-am întemeiat o familie, aveam o regulă precisă: în fiecare an, în luna octombrie, venea la noi să ne pună murături. Gogonele, conopidă, morcovi şi – câteodată – gogoşari. Mi-e dor de murăturile ălea, tată. Ai lipsit şi în acest octombrie. E a treia toamnă fără murăturile tale…

Mă gândeam să încep articolul ăsta cu o teorie gen: “pe vremea mea copiii se jucau altfel şi nu stăteau toată ziua cu nasul în calculator sau în TV, ca acum” dar mi-a trecut repede pentru că fiecare generaţie – şi aici mă refer la copilărie – are sarea şi piperul ei, are tentaţiile şi bucuriile ei.

Aşa că, în primă fază, o să-mi aduc puţin aminte de jocurile copilăriei mele. Ştiţi că eu sunt tânăr…mai de demult şi s-ar putea ca unii dintre cei care citiţi rândurile astea să nu prea înţelegeţi unele cuvinte sau exprimări.

Deci, cu ce îmi îndulşeam eu copchilăria (am crescut în Vrancea şi în Galaţi, de aici mi se trage accentul)? Înafară de sport – am făcut mulţi ani fotbal de performanţă – bicicletă – tocmai am scris un articol despre Pegasul meu – şi citit, îmi petrecam timpul “afară”. Mami, pot să ies afară, te rog?

Afară însemna în faţa blocului, printre blocuri. Ei, şi aici îmi amintesc de o grămadă de jocuri pe care le jucam până se lăsa întunericul: “V-aţi ascunselea”, “Câte ouă are baba?” (“Lapte gros” parcă se spune pe aici), “Raţele şi vânătorii”, “Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, “9 pietre”, “Elasticul”, “Şotronul”, “Hoţii şi vardiştii”, “Fazan”, “Avioane”, “Telefonul fără fir”, “Friptea” sau “Bâza”. Remember?

“Piua!!! Mă duc să beau apa.”

O parte dintre jocurile astea şi multe altele le puteţi găsi explicate în detaliu cu reguli, recuzită, număr de copiii şi beneficii (foarte tare!!) în noul e-Book gratuit “Joacă-te Smart, fără Smartphone”, ce conţine 50 de jocuri ale copilariei. Partea frumoasă e că acest eBook nu se adresează doar copiilor ci şi celor care vor să retrăiască jocurile copilăriei.

Cum joaca este cea mai frumoasă formă de învăţare, cei care au creat e-Book-ul, Kiboko Workshops, ne sugerează că “Joacă-te Smart, fără Smartphone” poate fi şi un manual pentru profesori şi educatori care să îi ajute în organizarea activităţilor extra-curiculare, pentru părinţii care îşi doresc să îi înveţe pe copii despre jocurile de pe vremea lor, pentru copiii care se joacă zi de zi în faţa blocului, pentru petrecerile adolescenţilor, studenţilor şi tinerilor sau pentru team building-uri (he, he…).

“Joacă-te Smart, fără Smartphone” poate fi descarcat gratuit de pe site-ul Kiboko, la adresa http://bit.ly/1cUKBWj.

Enjoy!

Mini Zoo din Chiajna. L-am vizitat ieri din nou. Numai noi eram în tot zoo.

Lei, tigri, un ponei şi un cocoş în fundal. Mai sunt căprioare, struţi şi nişte oi cu gâtul lung care am aflat ulterior că se cheamă lame.

Leii sunt deosebiţi. Un leu şi o leoaică. La câţiva metri mai încolo, doi tigri albi, la fel de frumoşi. Poneiul îi enervează pe toţi.

Sara nu prea a fost impresionată: “Când mergem acasă?”

Leii

Tigrii

Toţi suntem oameni obişnuiţi, aşteptăm doar momentul nostru. Când va fi momentul tău?

Un clip impresionant care merită văzut:

Via Succes Dublu

Seara obişnuiesc să culc fetele şi să le citesc o poveste. Mai întâi spunem rugăciunile – fiecare are partea lui, apoi mulţumirile – suntem recunoscători pentru tot ce avem şi pentru cea ce suntem, iar la final le spun o poveste sau două, pe parcursul căreia ale mele adorm, de cele mai multe ori.

Aseară, după câteva glume între noi, Ana (9 ani) s-a supărat că cică râdem de ea. Era şi cam târziu şi devine irascibilă dacă nu se culcă la timp.

Sara (5 ani), îi răspunde Anei, ca un om mare: “noi glumim dar totuşi ne iubim!” Atât!

Da, ea este Sara